Centrul de ceramică

Țara Oaşului (raionul Oaş, regiunea Baia Mare) este una din regiunile etnografice din ţara noastră dintre cele mai interesante şi cu deosebit de valoroase creaţii artistice populare.
în afară de convieţuirea cu populaţia maghiară din unele sate, ca: Remetea Oaşului, Oraşul Nou, Vama, Negreşti, cu populaţia slovacă (Tăuţi) din Huta, în afară de strânse legături economico-culturale cu populaţia din Ucraina Transcarpatică, se cunosc în Oaş felurite şi interesante forme de viaţă, ocupaţii şi obiceiuri demne de studiat, iar creaţia artistică populară este dezvoltată, în unele genuri, la forme artistice remarcabile.
Arhitectura din Oaş îmbină strălucit elementele decorative cu cele arhitecturale, portul oşenesc unitar, viu şi cu valoroase elemente artistice vădeşte o precisă conturare a gustului şi măiestriei artistice populare, iar dansurile, obiceiurile, literatura populară din această regiune prezintă un deosebit interes. La toate acestea se adaugă unitatea stilistică ce le caracterizează şi le ridică valoarea.

Faţă de bogăţia şi intensitatea manifestărilor artistice din Ţara Oaşului este foarte firesc ca pe lângă genurile de artă populară, enunţate mai sus, să se evidenţieze şi ceramica.
Încadrându-se perfect stilului popular al Oaşului, ceramica din Oaş este şi una dintre cele mai valoroase creaţii artistice de acest gen din ţara noastră.

 

Date istorice

Aşezată în sudul Ţării Oaşului la poalele munţilor, comuna Vama este centrul de olari în care s-a lucrat şi se mai lucrează şi astăzi una dintre cele mai frumoase ceramici din România.
Este un sat mixt româno-maghiar, la marginea şoselei care leagă Satu Mare de Sighet. Din şosea pornesc câteva uliţe care întretaie apoi uliţe paralele cu şoseaua. Ca un fundal se profilează munţii dinspre Baia Mare. în afară de munca în mine sau în pădure, se mai practică şi agricultura, iar câțiva dintre locuitori sunt olari.
Prima menţiune cunoscută despre Vama, este aceea din scrisoarea regelui Ştefan, din 17 noiembrie 1270.
Nu există date scrise cu privire la istoricul olăritului din Vama. Tradiţia locală consideră olăritul foarte vechi aici, dar aceasta nu poate fi controlată şi precizată, mai ales pentru că nu a existat o breaslă, după datele căreia să se poată stabili un istoric. Singurele date certe sunt cele aflate în matricolele de născuţi, căsătoriţi şi morţi, atât greco-catolici (români), cât şi reformaţi (unguri) găsite la Sfatul Popular al comunei, dar numai începând cu anul 1840.
În aceste matricole apar ca părinţi de copii născuţi, ca miri, sau morţi, o serie de olari. Sunt foarte puţini până la 1860, de când numărul lor creşte până la 1900 (în special perioada dintre 1880-1890), pentru a descreşte apoi din nou.

Începînd cu primul război mondial, olăritul se practică mai puţin, deoarece în timpul războiului nu s-a găsit smalţ şi după aceea mulţi s-au lăsat de meserie.


Olari

Către 1890 erau peste 30 de olari în sat, iar astăzi sunt 12 dintre care 8 unguri. Fireşte că nu putem avea situaţia tuturor olarilor în aceste matricole, dar ele ne pot indica existenţa certă a olăritului chiar şi înainte de 1840. Din aceleaşi matricole se desprinde constatarea că predomină numărul olarilor slovaci şi unguri faţă de cel al olarilor români. De altfel, tot din tradiţia locală, se pare că meşteşugul ar fi fost adus de olari slovaci şi preluat şi continuat apoi de români şi unguri. Astăzi se continuă olăritul la Vama, dar fără a se mai realiza creaţiile deosebit de frumoase care se mai făceau până acum 20-30 de ani.
Vama nu are lut de oale, ci îl aduce dintr-un sat vecin, Tur, la distanţă de cca 5 km. Firesc este ca olăritul să se dezvolte în satul care are la îndemână lutul. Tradiţia locală susţine că iniţial olăritul s-ar fi practicat la Tur de către slovaci şi români. Dar despăduririle ulterioare au făcut ca regiunea să fie lipsită de lemn de foc, meseria fiind preluată de ungurii care locuiau la Vama. Astfel olăritul s-ar fi mutat la Vama.
Cercetând aceasta am constatat existenţa olăritului în Tur în trecut şi am găsit urmele ultimului atelier de olar.
Pentru a completa imaginea istoricului olăritului în Ţara Oaşului, trebuie spus că în aceleaşi matricole am găsit existenţa unui olar slovac, în 1878, la Călineşti, în apropierea Turului, iar încă prin 1930 lucra un olar slovac la Huta.

Aceste date ar corobora întru susţinerea existenţei unui olărit adus de slovaci, preluat apoi de români, şi continuat cu mai multă consecvenţă şi localizat de olari unguri la Vama. Analiza artistică a ceramicii din Vama va trebui să încerce clarificarea acestei probleme.

În anul 1950 lucrau la Vama 12 olari, din care 10 unguri şi 2 români. În 1952 rămăseseră doar 7 olari (6 unguri şi 1 român) şi se adăugase şi o calfă. Restul de 5 au lăsat meseria, trecând ca zileri la IPEIL sau ca mineri. Se observă o intensă descreştere a olăritului în acest centru.
Meseria se învaţă de obicei din tată în fiu. Se creează astfel familii întregi de olari. Urmărind mai sus-menţionatele matricole se poate constată existenţa unor familii de olari din generaţie în generaţie. Unele nu şi-au continuat meseria, iar alte familii o continuă şi azi.
Dintre olarii români existenţi azi, nici unul nu a fost găsit menţionat în matricole, unde apar alte nume. Coroborând aceste date cu informaţiile orale se pare că românii nu au avut posibilitatea să practice singuri olăria şi lucrau la patroni unguri, meseria nefiind continuă la ei.
Olarii locali susţin că în trecut numărul olarilor români era cam jumătate din numărul total al olarilor din Vama.
Olarii unguri aveau ateliere mari la care lucrau calfe şi ucenici, ei conducând mai mult atelierul.
Majoritatea olarilor din Vama nu au pământ. Mulţi nu se pot apuca de meserie, deoarece nu au casele lor proprii şi nu li se închiriază case pentru atelier, căci umezeala ce se produce la efectuarea ceramicii deteriorează pereţii.
Înainte erau ateliere mari în care lucrau calfe şi ucenici cât şi, de multe ori, întreaga familie a olarului. Acum nu mai apar asemenea forme de producţie. Fiecare lucrează singur, ajutat uneori de membrii familiei. Din când în când un olar mai nevoiaş ajută altuia.
Forme de ateliere mai mari reîncep prin cooperaţie.
În unele cazuri întreaga familie lucrează în cadrul atelierului cooperatorului.
Cauza care a determinat pe mulţi să practice olăria a fost sărăcia. Dar în ultimii 30 de ani, mulţi au renunţat la această meserie prea puţin rentabilă şi astăzi lucrează la IPEIL sau în mină.


Producție

După categorii mari de vase, producţia de ceramică din Vama, cunoscută până azi, este de cinci feluri, cu criterii diferite de clasare.

Dintre cele mai vechi sunt blidele "albe" (cu fond alb), care se mai lucrează şi acum. Ele se deosebesc în timp, după sisteme ornamentale. Aceste blide se utilizează uneori şi la mâncare, dar se găsesc foarte multe atârnate pe pereţi, ca decor, de obicei de Paşte, în casa fiecărui oşan, însă nu în casele ungurilor. Aceste blide au cea mai mare valoare artistică în cadrul producţiei de ceramică din Vama.

A doua categorie cuprinde toată seria de vase necesare gospodăriei, cu mai puţină valoare artistică: vase pentru dus mîncarea la câmp (hîrgău), ulcele pentru lapte, farfurii de mâncat, oale mari cu două torţi pentru gătit (îndeosebi varza) şi pentru fiert magiunul.
A treia categorie o constituie aşa-numitele oluri "albe", urcioare, legate de anumite obiceiuri.
De Paşti, în fiecare an, finii sunt datori să meargă şi să ducă "nănaşului" lor câte un urcior, pe care nănaşul îl atârnă de grindă. După numărul urcioarelor atârnate de grinda unei case se poate cunoaşte numărul finilor unui om. În cursul anului, urcioarele acestea îşi găsesc întrebuinţarea pentru apă sau borcut (apă minerală), care se găseşte din abundenţă în Oaş, la izvoarele de la Luna, Tur, Bixad etc. Tot aceste oluri se duc şi la morţi şi se dau în dar şi la căsătorie şi la botez, nănaşului.
A patra categorie este aceea a vaselor "cuşere", vase rituale utilizate doar de evrei. Producţia acestora era foarte mare şi consta din oale de 1 kg, borcane de 1-3 kg şi farfurii, lucrate la Vama numai de doi olari.
Ca valoare artistică nu erau deosebite; dar nu era permis ca aceste vase să fie atinse la buza de sus după ce erau arse şi n-aveau voie să fie ciobite sau cârpite.
În sfârşit, a cincea categorie cuprinde vasele cele mai recente, produse între cele două războaie, vase care imită produsele de metal de fabrică sau cele din alte centre, adaptându-se noilor necesităţi. Aşa sînt: oalele drepte, nepântecoase pentru fiert (făcute după modelul oalelor de metal); oalele pentru dus mâncare la câmp, cu o toartă rotundă deasupra); canceele drepte pentru apă (după modelul de la Turda).
În afară de acestea mai sunt şi alte categorii, mai puţin frecvente, ca de pildă, pipele roşii, sau olanele pentru hornuri, sau tuburile pentru canalizare.
Toţi olarii din sat ştiu confecţiona oricare din cele cinci categorii mai sus enumerate. Doar unele tehnici de ornamentare la blidele albe şi la olurile albe nu sunt cunoscute de toţi. Vasele se lucrează într-o singură formă în tot satul.
Producţia de oale şi blide se socoteşte după capacitate. Se lucrează vase de la 100 gr - 10 kg. Fiecare măsură de oală poartă numărul corespunzător normei unei calfe pe timp de două zile, la categoria respectivă. Unele oale ajung, mai rar, şi pînă la 15 kg.

Producţia fiecărui tip de oală diferă după anotimp, după necesităţile gospodăriei sau după unele sărbători.
În martie-iulie se fac: vase pentru dus mâncare la câmp, oluri albe de nănaşi, blide albe adânci pentru pus pe perete de Paşti, ulcele pentru lapte, urcioare pentru apă, farfurii de mâncat.
În iulie-decembrie se fac îndeosebi oale mari cu 2 torţi pentru gătit şi pentru făcut magiun.
În decembrie-martie de obicei nu se lucrează din pricina lipsei de pământ. Celelalte tipuri de vase se fac indiferent de anotimp, în afară de iarnă.
Socotind că fiecare cuptor are capacitatea medie de 400 de oale, că se arde cam un cuptor pe lună, şi că se lucrează circa opt luni pe an, se poate calcula producţia medie pe an a unui olar la circa 3.200 de vase.


Desfacere

Până azi, desfacerea ceramicii de Vama era asigurată fie de olarii care îşi duceau singuri produsele la diverse târguri şi sate din Oaş, fie prin intermediul negustorilor, care le duceau mai departe prin târguri, sau prin D.C.A care făcea o comandă şi le trimitea prin sate pentru a fi schimbate pe deşeuri, fie în sfârşit prin cooperaţie.
Olarii din Vama care au mijloace de transport (căruţe cu cai) sau care se asociază cu alţii pentru transport, îşi duc mai bucuroşi singuri marfa, dar numai în satele din Oaş sau la târgul care se ţine la Negreşti.

De îndată ce unul sau două cuptoare sunt gata, le încarcă pe o căruţă şi colindă satele. De multe ori ei vând pe alimente: grâu, porumb. Uneori se pregătesc special vase pentru târguri mai importante.

Sunt însă momente în care marfa nu mai este cerută în Oaş, sau când olarul nu se poate deplasa. Atunci marfa este vândută de neguţătorii care se ocupă în mod special de aceasta. Sunt ţiganii de prin Sălaj şi de la Tăşnad care cumpără câte un cuptor de la vreun olar şi pleacă cu oalele prin ţară. Ţiganii vând oalele pe bani sau pe zdrenţe (pe care apoi le revindeau, până în 1950, la DCA). Ei merg cu oalele mai mult spre Carei. În afară de ţigani se mai ocupă cu vânzarea oalelor doi negustori din Vama. Aceştia vând în medie 400 de bucăţi într-o lună şi jumătate: iarna de obicei nu se ocupă de acest negoţ.

În trecut, în timpul Austro-Ungariei, oalele oşăneşti se vindeau până în Cehoslovacia şi Ungaria. Acum negustorii şi ţiganii care se ocupă de vânzarea ceramicii, vând pe o arie mai restrânsă şi îndeosebi în următoarele localităţi: Valea lui Mihai, Carei, Sighet, Seini, Turulung, Satu Mare, Tăşnad, Sărmăşag (lângă Carei), Dorolț, Beltiug (lângă Satu Mare), Crasna (lângă Satu Mare), Halmeu, Livada Nouă, Zalău, Sălaj. Dar în multe locuri încep să piardă piaţa din pricina concurenţei produselor fabricate.

Un alt mijloc de desfacere a fost, în ultimul timp, DCA-ul. Acesta comanda, pe baza unui avans, un număr oarecare de oale, ridicându-şi singur marfa. Avantajul era că se dădea avans, că se ridica imediat calfe pe timp de două zile, la categoria respectivă.

 

Sursa: Ceramica populară din Țara Oașului - Tancred Bănățeanu

Înapoi


Petiții online

Chestionare

Ce parere aveti despre noul site al Comunei?

foarte buna

buna

foarte proasta

necesita imbunatatiri

Votează